“Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”

Ironia cunoaşterii. Când începi să crezi că eşti expert într-un domeniu, atunci ai cele mai mari şanse să ţi se demonstreze contrariul. Tristeţea acestui adevăr se regăseşte cu precădere în modul sistematic în care este ignorat de majoritatea celor care formulează opinii şi emit verdicte.

Se întâmplă uneori să ne uităm propria limitare, să ne credem infailibili. Mai mult sau mai puţin intenţionat şi previzibil, uităm că scopul nu e acela de a judeca, de a da verdicte, de a elucida. Din contră, tot ce este necesar e să gândim, să descoperim şi să devenim. Iar când uităm asta, prea curând ne transformăm în oamenii acrii şi neinteresanţi pe care noi înşine îi detestăm şi blamăm.

Mă gândesc la absurditatea unor relaţii de genul părinte-copil, profesor-elev, blogger-cititor, şef-subaltern, în care persoanele din prima categorie uită cât de mult au de învăţat de la persoanele din cea de-a doua categorie. Numai o asemenea absurditate poate crea aroganţa atât de des întâlnită în societatea noastră.

Până la urmă, chiar şi în situaţiile cele mai concrete de tip mentor-ucenic, e valabilă vorba lui Leon Bloy: “Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”. Dincolo de rezonanţa cu trimitere la o încăierare de stradă, afirmaţia asta surprinde o parte din evoluţia noastră intelectualo-spirituală. De asta îmi place la nebunie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *