Măncărime

Vă spun, eu nu am vrut! Am fost obligată! Ba nu, mint, chiar îmi place. It tickles my fancy, cum ar spune britanicul. Mă şi văd, ca într-un film prost, struggling artist, într-o cafenea Starbucks (asta e reclamă pe faţă), chinuită de un termen limită, cu laptopul în faţă. Dar nu, stau cu laptopul în faţă la mine în cameră. Că doar una e. Prietenul meu e lângă mine, l-am pus să-şi găsească de treabă, ca să mă pot desfăşura în toată inspiraţia mea.

L-am întrebat mai devreme despre ce să scriu, şi mi-a zis că ar trebui să scriu ce mă mănâncă. Dar aici nu este vorba despre iritaţii de piele.

Ce mă mănâncă, deci?

Că am fost la un film frumos (îmi pare rău că anumite persoane nu au fost cu mine) Şi nu l-am regizat eu. Că citesc o carte bună, o înţeleg şi o simt, şi nu e scrisă de mine. Că, în loc să mă desfăşor liber şi să fac în fiecare zi exact ce-mi doresc, trebuie să-mi planific viaţa (desigur, because I am a control freak). Că nu m-am născut în altă ţară. Că nici România nu e aşa de rea.

Mi-am cumpărat ceai. Miroase frumos. Mi-am luat, câteva zile mai târziu, un ceainic frumos. Din ăla de e şi ceainic şi cană all in one, scump. Şi de 3 săptămâni nu am gustat ceaiul ăla. Ar trebui să fierb apă. şi nu am niciun ibric (vas, chestii) în care să fierb apa, pentru că mi-e lene sa-mi spăl vasele.

M-am dus (chiar azi…cred că acum, când citeşti, acest azi e în trecut) la un examen de limbă. Japoneză. Atestat, vreau să zic. De ce am făcut asta, nu ştiu, o să revin în aprilie cu precizări, atunci când voi primi rezultatele. Ca să vă zic dacă decizia mea de a lua parte la aşa ceva a fost curaj sau lipsă masivă de gândire. Oricum, cel mai important e că am descoperit că înţeleg japoneza din hentaiuri. Don’t even bother to judge me! Lângă mine se face un puzzle. Cu o pisicuţă. Laptopul îmi joacă feste. Nu-mi place să scriu cu diacritice.

Am purtat aceeaşi bluză o săptămână. Vă jur că nu eram eu cea din metrou din cauza căreia nu se putea respira. Mi-a fost doar…comod. Să simţi cum un lucru se mulează atât de plăcut pe fiecare părticică a corpului tău. Mă cunoaşte bine bluza aia. Totul până la următoarea spălare…

Este ziua lui tati meu. Şi am uitat. Am sunat-o pe mama, era gălăgie în casă. Era pentru tata. Eu nu uit zile de naştere. Aveam alte planuri în oraşul ăsta.

Şi acum zâmbesc şi închei. Sper că nu am făcut greşeli de ortografie. Ca să nu mă fac de căcat în public. Nu ştiu dacă am voie sa spun cuvântul din propoziţia anterioară. Dar eu aşa vorbesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *