Afaceristul din mine

Sunt sigur că majoritatea v-aţi dat ochii peste cap la vederea post-ului anterior. Şi eu aş fi făcut la fel. O fi o abureală de afacere în sistem piramidal, atât de blamată de unii şi considerată “vrăjeală” de alţii, dar nu aveam cum să aflu decât încercând. Aşa că m-am înregistrat şi am dat mai departe. Cel puţin acum o să pot să vorbesc din perspectiva lui “Jean păţitul”.

În altă ordine de idei (vă mărturisesc din nou că nu am ideile aşezate într-o ordine anume), “afacerea” asta mi-a adus aminte de spiritul meu întreprinzător din copilărie. Era o vreme în care nu ratam niciun concurs. Trimiteam sute de etichete de sucuri, ambalaje, capace şi în general orice încăpea într-un plic şi îmi promitea un premiu gras la o tragere la sorţi.

De la o vreme, lămurindu-mă că am şanse de a câştiga bani pe degeaba la fel de mari precum şansele lui Sisif de a imobiliza bolovanul, am început să mă gândesc la alte “surse de venit”. Dintr-o revistă cu un nume sugestiv (”Idei de afaceri”), am aflat de prepeliţele japoneze. Se pare că ouăle de prepeliţă japoneză reprezintă cel mai bun medicament natural după veninul de viperă. Ouăle băute crude…veniprepelitenul nu garantez.

După îndelungi tratative, am reuşit să îmi conving tatăl să îmi cumpere 10 prepeliţe. Mici cât un pumn, maronii cu pete, ca vai de capul lor, prepeliţele mele mâncau mai ceva ca nişte găini. Furaje concentrate, medicamente, atenţie, dragostea mea, pasiunea mea, timpul meu, apa mea, toate erau ale lor. Eram AFACERIST!

După toate investiţiile făcute, venise timpul să culeg roadele. Adică ouăle. La câteva zeci de kilograme de mâncare şi ore întregi pierdute, iubitele mele păsări microscopice au început să facă OUĂ! Spre surprinderea mea ouăle de prepeliţă japoneză nu erau mai mari decât o unghie. Ce omletă? Ce vopsea de ouă? Ce ochiuri? De abia reuşeam să le văd. Din fericire păcate recolta mea s-a limitat la… 7 ouă.

Acum vă rog să îmi scuzaţi memoria şubredă. Nu ţin minte deloc unde au dispărut prepeliţele. Cert e că s-au “evaporat” undeva imediat după ce interesul meu pentru ele a dispărut şi interesul tatălui meu pentru curăţenie a crescut. Au rămas doar câţiva păduchi de păsări care mă mai făceau din când în când să trec mâna suav prin părul bogat… de pe picioare.

Discuţia despre aspiraţiile mele de îmbogăţire subită e lungă. Probabil că într-o oarecare măsură visăm cu toţii la aşa ceva. Însă după întâmplarea povestită mai sus şi după alte câteva zeci, pot să vă spun cu o oarecare convingere: nu mi-a fost dat să mă îmbogăţesc fără muncă. Şi de altfel…unde ar mai fi farmecul?

Lectură plăcută în continuare pe unde mai umblaţi şi spor la treabă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *